Scoala papagalilor : inteligenta intre a cunoaste si a folosi

“Verișoara ta știe spune bună ziua și mulțumesc în zece limbi”. Acesta era exemplul de suprema inteligență cu care eram stimulată în copilărie. Nimic nou sub soarele educației nici acum, după 40 de ani, căci și azi, exemplul cel mai clar de inteligență este : ” La patru ani știe deja tabla înmulțirii și citește literele de tipar”.  Criteriul de bază e același : ce știi. Sau mai corect spus ce și cât ai reușit să înmagazinezi în memorie.

Presiunea asupra copiilor e mare. Vrem ca profesorul să ne transforme copiii într-o mașină de calculat și o vastă Enciclopedie, capabilă să redea la foc automat localizarea unor țări cu flora și fauna lor cu tot.  Vrem lungi, interminabile poezii în limba engleză, liste infinite de nume științifice în latină și greaca veche, saci întregi de vorbe intortocheate și hambare pline de cunoștinte în domenii astrale.

Copiii își fac treaba. Înghesuie zi după zi noi termeni îi noi informații în valijoara ce devine tot mai mare. Li se spune să învețe pe de rost anii la istorie, ei vor învăța anii la istorie. Memoria lor se umple cu date: 1821, 1848, 1989. Li se spune să învețe pe de rost comentarii literare. Memoria lor se umple cu fel și fel de interpretări date de un profesor ilustru unei poezii și mai ilustre. Memoria copiiilor e doldora de date și fapte. Toata lumea e fericită. Copiii sunt felicitați.

Numai că, în tot peisajul ăsta idilic iși bagă coada viața. Și mulți dintre elevii eminenți la școală nu reușesc să treacă cu brio examenul vieții. În schimb, periodic, apare pe firmament câte un star, stil Steve Jobs, care trage după el un rușinos carnet de note. Stăm și ne uităm cu gurile căscate la ce reușesc să realizeze “mediocrii” din școală. Cei cu valijoara de informații lejeră și memoria plină de hăuri abisale. Cei care vânau cu greu un cinci și pentru care manualul de istorie sau cel de matematică aveau profunzimi mai adânci și mai misterioase decât triunghiul Bermudelor.

În fața succesului lor, concluzionăm că viața e o jungla. Mestecăm vreme de un ceas o vorbă amăruie …și ne oprim aici. Dacă am continua doar puțin exercițiul de gândire am constata că nu faptul că viața e o jungla e marea noastră problemă. Ci faptul că în această junglă noi ne educăm copiii să devină buni recitatori de vaste cunoștințe, altfel spus excelenți papagali. Ne focalizăm antenția doar pe ce știu copiii. Mizăm mult, prea mult pe memoria lor. Și ignorăm sau acordăm prea puțină importanță modului în care copiii utilizează informațiile pe care le-au învățat. Le lăsăm prea puțin timp pentru a explora, pentru a îmbina cunoștințele între ele și a le aplica așa cum vor. Le lăsăm prea puțin timp pentru a-și crea cu noile cunoștinte propriile lor scări pe care cocoțați să iasă din cutia principiilor și ideilor noastre. Le dăm binele și răul gata mestecate și îi ferim de toate « informațiile » și aplicațiile ce ni se pare șubrede, periculoase.

“Mediocrii” care reușesc, au o mentalitate de leu. Nu contează cât au memorat și nici ce. Un singur lucru dacă l-au învățat, îl aplică. Un singur grăunte de informație dacă îl au, îl cultivă cu grație. Și apar tam nesam, acolo unde te aștepți mai puțin, ca veverița din Ice Age, și-și infig ghinda lor măruntă în pojghița noastră de certitudini până când declanșază ditai cataclismul. Evident « mediocrii » își sparg capul în mod regulat. Pentru că în mod regulat acolo unde noi am învățat că există un perete, ei vor să trântească o fereastră. Evident au ideile zdrelite și visele plinie de spini, pentru că acolo unde noi știm că nu avem voie să ne aventurăm, ei vor să-și construiască castel. « Mediocrii » au fost absenți la toate lecțiile despre pereți și spini dar au strâns ici colo grăunțe pe care le conectează apoi între ele pentru a crea ceva cu adevărat măreț.

„Nu poţi face legătura dintre puncte privind înainte, decât privind înapoi. Deci va trebui să ai credinţa că punctele se vor conecta cumva în viitor. Trebuie să crezi în ceva – în curajul tău, în destin, în viaţă, karma, orice. Această abordare nu m-a dezamăgit niciodată şi a făcut diferenţa în viaţa mea”- spunea Steve Jobs in discursul de la Universitatea Stanford, iunie 2005.

Vremea ar fi să nu mai acuzăm viața de nedreptate și mercantilism. Vremea ar fi ca înainte de a ne fugării copiii prin Enciclopedii și Dicționare, să ne asigurăm că fiecare informație pe care au cules-o, au transformat-o ca Jack din poveste, într-un vrej care urcă dincolo de nori. Un singur grăunte dă papagalilor posibilitatea de a-și lungii recitarea. Și tot un singur grăunte, dă leilor posibilitatea de găsi stânca pe care să se cocoațe pentru a domina toată jungla.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *